Tudore, voila za articol. E scris din august, insa abia acum l-am urcat!
Alessia sta tolanita pe un petec de iarba, cu botul ei frumos asezat cuminte pe labute. Urechile catifelate prind toate miscarile din jur, insa nici un muschi de sub blana complet neagra si lucioasa nu se misca. Isi tine doar ochii deschisi, indreptati spre usa dinspre scara blocului. Din cand in cand, usa se deschide si atunci isi ridica capul adulmecand… Nu e Rares. Se aseaza la loc.
Alessia e un labrador tanar, cu pedigree si tot tacamul. In urma cu aproape trei ani a fost adus in Bucuresti pentru a participa la primul ei Expo Show. A fost si ultimul, pentru ca atunci s-a pierdut de stapanul ei: aglomeratie, priviri staine, cateva latraturi, o clipa de spaima. S-a trezit intr-un parc, cu respiratia taiata si cu sufletul noduri, cu cativa copii enervanti care incercau sa o mangaie si vreo doua mame isterizate, singura intre necunoscuti. A trebuit sa fuga din nou. Zile in sir a umblat nemancata, bantuind aiurea printre masini, dormind hoteste prin parcari si ferindu-se pe cat posibil de hoinarii comunitari.
Acasa era spalata si periata zilnic, manca numai ce era mai bun, dormea in casa unde ii poftea inima si era alintata familiei. Avea cateva mii de metri patrati numai buni de alergat cu Pyki si Rex; cel mai rau lucru care i se putea intampla era sa isi verse bolul cu lapte. Nu a trebuit niciodata sa faca ceva. Era deajuns o privire si o miscare precisa din codita ei scurta si obtinea tot. Aici lupta sa supravietuiasca apeland doar la instinct.
Alessia ciuleste urechile. De data asta e el. Se ridica brusc, se scutura indrazneata si o rupe la fuga spre aleea din fata blocului. Se opreste la doi metri, cu o labuta in aer si cu ochii jucausi atintiti spre el. Cu toata bucuria care se citeste in ei, Alessia incearca sa isi dea seama in ce stare e in dimineata asta.
“Ce face fata mea?!”…. Dar Alessia il acoperise déjà cu latratul ei vesel. Topaia in jurul lui, muscandu-l in joaca si sarind spre maini. Avea si o punga cu mancare, insa nu aia era interesul ei. Putea sa stea nemancata cu zilele. De fapt statea nemancata cu zilele daca ii lipsea Rares, indiferent daca avea sau nu mancare. Acum conta doar faptul ca el era acolo, ca o mangaia si ca se juca cu ea. O prindea de bot, ea se tragea, el ii sufla in fata, ei i se zbarleau mustatile, scapa, iar sarea pe el…
“Hai, ia si mananca!” O ultima scarpinatura intre urechi, o frectie rapida pe spinare si o palma usoara pe fund. Alessia stie ca joaca s-a terminat… Da insa din coada recunoscatoare. Il priveste multumita cum se urca in masina si abia dupa ce nu i se mai aude motorul se intoarce sa manance.
A inceput ziua bine. Nu se intampla tot timpul asa. Rares e un om foarte ciudat. Acum e fericit si plin de energie. Acum e apatic. Are momente in care vorbeste atat de mult incat nu poti sa il urmaresti. Alteori nici macar nu deschide gura. Sau mai rau, nici nu ridica privirea. Sau daca o face ce vede Alessia in reflexiile din ochii lui ii zbarleste tot parul de pe sira spinarii… O amestecatura de incrancenare, ura, dispret si dezamagire. Si nici macar ala nu e momentul de neputinta maxima pe care o simte in jurul lui, chiar daca nu stie de unde ii vine emotia si chiar daca nu stie cum sa il faca sa se simta mai bine. Nici macar atunci cand se razbuna pe ea si urla sa plece de langa el nu o mai impresioneaza prea tare.
Alessia se simte complet neajutorata cand Rares trece pe langa ea de parca nu ar exista. Cand ea il latra si el nu vrea sa auda. Chiar daca ea da cercuri in jurul lui, chiar daca da din coada, chiar daca are o labuta rupta, chiar daca pica cerul, el se urca in masina si pleaca. Sau intra in scara si usa se inchide in urma lui.
Cand s-a aciuat pe aleea blocului, Alessia era inca speriata moarta. A gasit un colt ferit de un gard viu si s-a bagat acolo. Nu a iesit cu zilele. In timp a fost acceptata de vecinii patrupezi, a inceput sa pazeasca scara si s-a imprietenit cu oamenii. Atat cat sa primeasca de mancare si sa fie lasata in pace.
Mai greu a fost sa ii convinga de faptul ca nu vrea sa fie doar cainele cuiva. Daca nu putea sa se intoarca la stapanul ei, nu o interesa altceva. La inceput a suferit dupa el. Apoi a inceput sa il urasca- pana la urma, el o adusese la Expo Show-ul ala, el o pierduse si tot el nu facuse nimic sa o gaseasca; sau nimic bun, pentru ca daca se ocupa indeajuns, ar fi gasit-o in cele din urma. Apoi nici ei nu i-a mai pasat.
Au fost o gramada care au incercat sa puna stapanire pe ea. O prindeau, o duceau pe la vreo curte, incercau sa o tina care in casa, care afara, insa Alessia nu a fost niciodata caine de lant, nici caine de tinut in cusca. Si nici nu vroia sa stea in casa unui oarecare. Nu vroia orice fel de stapan. Alessia vroia sa isi aleaga ea stapanul. Vroia sa fie propriul ei stapan.
De fiecare data fugea si isi gasea drumul inapoi spre coltul ei umbrit de pe aleea din spatele blocului. Nici cu cei de acolo nu a fost usor. Inca nu e. Mereu se mai gaseste cate un copil mare care ar vrea sa o ia in casa. Insa nu mai e asa de rau ca inainte.
Pe Rares il stie tot din bloc. La inceput era unul din oamenii pe care ea nu il latra pentru ca locuia acolo. El nu ii dadea de mancare, nu o chema la el, nu incerca sa o mangaie. Il mai vedea dimineata cand pleca spre servici si eventual seara cand se intorcea. Mai erau multi ca el. Pana intr-o seara cand l-a gasit intins pe topoganul din tarcul de copii, cu o sticla aproape goala de whisky. O deranjase mirosul de alcool si s-a apropiat maraind. Si-a dat seama ca e el cand a inceput sa vorbeasca. Nu a fost singura data. In mai bine de o saptamana, déjà se obisnuise. Se aseza cativa metri mai incolo si il pazea pana cand se decidea sa intre in bloc.
Pana intr-o seara in care nu l-a mai gasit beat. Era tot pe topogan, insa doar fuma. Avea in mana o minge mica, rosie. I-a aruncat-o de cateva ori, a incercat sa i-o plimbe prin fata botului, sa o faca sa se joace cu el. Alessia avea o fata de caine sictirit, insa pielea din jurul mustatilor incepuse sa i se stranga tot mai mult de fiecare data cand mingea aia se apropia de ea. Si au tinut-o asa pana cand la un moment dat, Rares nu a mai tras mana. I-a postat mingea in fata botului si nu a mai indepartat-o. Si tot ce i-a trecut Alessiei prin cap a fost:
“Bine, mai, hai sa sa vedem!”… Si i-a sterpelit hoteste mingea. A urmat o joaca teribila. Si in seara aia si apoi mai in fiecare seara, dupa ce Rares se intorcea de la servici. A fost un timp in care Alessia se bucura de mingea cea rosie, dar putea la fel de bine sa se lipseasca de ea. In timp insa a ajuns sa nu se mai bucure de minge. Putea sa lipseasca cu desavarsire, pentru ca nu ei ii ducea lipsa. Daca lipsea Rares insa, Alessia nu isi mai gasea locul. Erau prieteni. Cel putin ea asa simtea. Chiar daca in mod normal o prietenie nu o construiesti in timp scurt, uneori se intampla ca o legatura puternica sa compenseze timpul. Si cand un prieten lipseste, asta se intampla- ii duci dorul.
Alessia a suferit la propriu ca un caine cand a disparut Rares. Si s-a bucurat ca dementa cand l-a vazut intors. Si tot Alessia a incremenit in momentul in care el a trecut prima data pe langa ea fara sa o privesca. A alergat dupa el, i-a sarit in jur, l-a latrat. Degeaba. Nu a vrut sa se opreasca, nu a scos un cuvant, nu s-a ferit, nu nimic. Ca si cum Alessia nu ar fi fost acolo. S-a urcat in masina si a plecat. La fel s-a intamplat si a doua, si a treia zi si tot asa. Alessia nici macar nu mai numara. Uneori se intreba doar daca nu viseaza sau daca nu a ajuns o stafie, din moment ce nu o vede.
Totul pana intr-o seara, cand a coborat cu mingea rosie dupa el, cu mancare si mai ales cu glas vesel, asa cum era el in vremurile bune.
“Ce face fata mea?”… Alessia nu mai stia ce sa creada. Dar nici nu a mai stat sa se intrebe. Dupa primele smotoceli si urechi scarmanate, gadilat sub barbie, stans de nas si suflat in nari, Alessia uitase mai tot. Se bucura de fiecare moment pierdut si era trecuta de mult de al noualea cer. Isi recuperase prietenul.
A doua zi dimineata l-a ratat cand a plecat la servici. A auzit insa masina la intoarcere. A alergat sa il intampine. A trecut glont pe langa ea. Iar nu mai exista pentru Rares. A trecut o saptamana, o luna.
Acum pentru Alessia nu mai e la fel ca la inceput. Nu mai e durerea aia ascutita, specifica unui episod de criza; dar doare surd. Azi e bine, maine rau, desi niciodata nu stie de ce se intampla sa fie bine sau sau de ce se intampla sa fie rau. Cu atat mai putin cand. Intelege totusi ca nu prea ai cum sa scoti un caine vinovat, atata vreme cat nu a muscat pe nimeni sau, cel putin, nu fara motiv intemeiat.
Pana la urma, Alessia si-a castigat ce a dorit din momentul in care a acceptat ca nu isi va mai gasi vechea ei casa: libertatea! Azi nu o tin garduri, dar nu are unde sa plece… Nu are stapan, dar asculta de un om…
Ce om! Ce viata de caine!
